Sâmbătă, 13 februarie, de la ora 19 – Teatrul Nottara rezinta spectacolul "Scandal la Operă" de Ken Ludwig, care va împlini şi el respectabilul număr de... 100 de reprezentaţii, spre a-l omagia pe minunatul actor MIRCEA DIACONU.

Deşi are mai degrabă statura lui Sancho Panza, Mircea Diaconu se înrudeşte, fără îndoială, cu Cavalerul Tristei Figuri sau, mai bine spus, în cazul lui, cu Cavalerul Veselei Figuri. Aerul şi natura donquijotescă sunt evidente pentru cei care îl cunosc bine, mai ales după 1989, mereu în luptă cu morile de vânt, încercând să urnească căruţele strâmbe ale tranziţiei, nu numai în câmpul deschis al politicii, ci şi pe drumurile înfundate ale "strategiilor" culturale. Când, în jur, bătea vântul blazării, Mircea Diaconu punea în paranteză raţiunea lui de a fi - meseria de actor - pentru a munci cu îndârjire şi ambiţia de a arăta că se poate aici, acum, punând pe roate, alături de soţia sa, actriţa Diana Lupescu, un festival-mamut ca D'ale Bucureştilor sau încercând să schimbe mentalitatea viitorilor actori (de film) ca "diacon" la ATF. Nimic nu îi poate înfrâna neastâmpărul nativ, motivat şi eficient.

Mircea Diaconu e un argeşean veritabil, încăpăţânat şi "înfierbântat", dar cu bun simţ şi o pudoare a profesiei, plin de personalitate, dar vulnerabil. Un amestec excelent exploatat de-a lungul unei cariere drămuite cu o autoexigenţă rară, oarecum frustrantă pentru spectatorii care l-au văzut prea puţin: în Teatru descompus de Matei Vişniec şi Ghetto de Joshua Sobol (imediat după 1990), în Operele complete ale lui WLM ŞXPR de J. Borgeson, A. Long şi D. Singer, Variaţiuni enigmatice de Eric-Emmanuel Schmitt, Scandal la Operă de Ken Ludwig (după 2000), sau în filmele lui Nae Caranfil: Asfalt tango şi Filantropica. Expresivitatea ieşită din comun a chipului său, pe care i-o putem remarca în rolurile din Operele complete ale lui WLM ŞXPR sau din Scandal la Operă, i-au atras comparaţia cu Louis de Funès. Adică, reputaţia de spirit mobil, care a încercat să-şi contrazică mereu emploi-ul ingrat de băiat cuminte şi cumsecade sau de actor comic, atacând personaje diverse, compoziţii complexe, de la bufonul din examenul de absolvire la cele mai bune spectacole de la Teatrul „Bulandra” - unde a intrat în 1971, având girul lui Liviu Ciulei - Revizorul de Gogol, A 12-a noapte şi Furtuna de Shakespeare, Răceala de Marin Sorescu, dar şi de la Teatrul „Nottara” - unde "şi-a mutat barca" până în 1990 şi, din nou, după 2002 - din acelaşi spirit de competitivitate, din dorinţa de a se afla mereu în cursă. La „Nottara”, a lucrat cu Dan Micu şi Alexandru Dabija în alte spectacole de referinţă. Iar după 2000, cu Petre Bokor, Claudiu Goga, Tino Geirun. Prezenţa sa aparent banală în existenţa diurnă, dar magnetică pe ecran, l-a impus şi în filmele regizorilor Dan Piţa (Nunta de piatră şi Filip cel bun), Manole Marcus (Actorul şi sălbaticii), Lucian Pintilie (De ce trag clopotele, Mitică?) şi ale preferatului său, Alexandru Tatos (în Mere roşii, Secvenţe).

Mircea Diaconu spunea cândva, că, fiind, prin definiţie (şi antrenament), actor, îi place să treacă prin viaţă cu modestie, ca şi cum ar fi debutat ieri. Acum, când a împlinit (pe 24 decembrie) 60 de ani de la debutul pe scena vieţii şi va împlini 40 de ani de carieră, colegii din Teatrul „Nottara” îi doresc La mulţi ani şi La cât mai multe stagiuni!