MUZEUL NAŢIONAL AL LITERATURII ROMÂNE

vă invită

la vernisajul expoziţiei de grafică

Tia Peltz

Joi, 17 noiembrie 2011, ora 18.00

Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române,

Bd. Dacia nr. 12

Participă: Silviu Angelescu, Pavel Şuşară

Curator: Vlad Angelescu

Amfitrion: Lucian Chişu

Tia Peltz, astăzi

Prezenţa Tiei Peltz în spaţiul public românesc, paradoxală şi indecisă, seamănă surprinzător cu tipul de personalitate al artistei înseşi. Vizibilă şi discretă, mereu utilă, dar de multe ori trecută cu vederea, neobosită, asemenea unui lucrător în continuă competiţie cu timpul şi, poate, tocmai de aceea, privită superficial, ea a delegat posterităţii ceea ce, în afara oricări discuţii, nici nu şi-a propus şi nici nu ar fi reuşit să gestioneze ea însăşi, adică locul artei sale în peisajul nostru cultural. Dar nici posteritatea imediată nu a fost mult mai eficientă, oscilînd, de multe ori grobian, între o suficientă privire de sus şi o voracitate inexplicabilă, cîteodată la limita patetismului. Faptul că Tia Peltz a reusit, printr-o enormă capacitate de a face, de a crea, să sugereze o existenţă cvasiubicuă, a determinat, în peisajul amorf al consumatorului de imagine, dacă nu certitudinea, oricum senzaţia, că artista este mereu disponibilă şi oricînd accesibilă, ceea ce a scăzut proporţional şi atenţia, şi interesul real pentru lucrările sale. Pe de altă parte, natura ei singulară, acuitatea privirii, o putere unică de observaţie a peisajului uman, a mecanismelor sociale, a comportamentelor individuale şi de grup, a psihologiei cotidiene şi a bovarismelor de tot felul nu aveau cum să nu provoace şi să nu atragă interesul aceloraşi privitori, dar, de data asta, altfel poziţionaţi. Aşezată astfel, între senzaţia de déjà vu şi interogarea profundă şi extinsă a mediului social, integrînd aici preponderent spaţiul urban, prezenţa individuală şi de grup, Tia Peltz a oferit posibilitatea unei lecturi dinamice, lăsînd privitorului opţiunea de a scana în grabă sau de a citi aprofundat şi analitic ceea ce ea însăşi a cercetat cu atîta minuţie şi dezinvoltură. Succesul ei, relativ tîrziu, dar cu atît mai solid şi mai autentic, se sprijină pe depăşirea a două prejudecăţi ale privitorului, dar şi pe identificarea a tot atîtea calităţi intrinseci ale propriei înseşi.

Prima prejudecată este una, să-i zicem aşa, de natură cognitivă, care priveşte propria noastră implicare în realitatea socială şi umană pe care o analizează Tia Peltz, şi anume prezumţia că ştim deja tot ceea ce ea ne supune privirii şi, în concluzie, nu puteam avea surpriza unor noutăţi, iar cea de-a doua se referă strict la limbaj, la expresie şi la stilistică. Pornindu-se de la observaţia, altminteri corectă, că Tia Peltz a publicat o enormă cantitate de imagine în ziare şi în reviste, unele explicit satirice, cum a fost Urzica, s-a instalat subliminal în conştiinţa publică ideea că avem de-a face cu un autor de caricaturi, multe dintre ele de moravuri sau de situaţie, ceea ce insinua prezumţia efemerităţii, a minoratului şi a unui anumit gen de frivolitate.

Odată depăşite aceste prejudecăţi de lectură, prin descărcarea privirii de memoria ei falsă, apar, cu o maximă evidenţă, realele calităţi ale artei Tiei Peltz, indiferent dacă ne referim la notaţiile rapide, la observaţiile spontane, sau la experienţele mai complexe, la compoziţiile cu multe personaje, la monotipuri sau la uleiurile care marchează, evident, o altă zonă de cercetare. Prima dintre marile sale calităţi este una, dacă-i putem spune aşa, de ordin general, una care nu priveşte strict artele plastice, dar fără de care nicio expresie nu se susţine şi nu poate fi validată, anume atitudinea faţă de existenţă, felul în care este înţeleasă şi procesată realitatea, în toate dimensiunile ei. Deschderea artistei către lume, angajarea ei afectivă şi morală în dinamica şi în diversitatea vieţii sînt, practic, inepuizabile, iar privirea ei şi conştiinţa participării au ceva din lăcomia observaţiei şi din vocaţia spectacolului fabulos din proximitatea lui Caragiale. Numai că, spre deosebire de acesta, ea doar vede, participă şi comunică, uimindu-se, oarecum copilăresc, fără nicio urmă de cinism şi fără cea mai mică intenţie punitivă, în rezumat, fără miză etică şi fără dramatism. Universul său este mai curînd epic, un amestec de epopeic şi grotesc, iar starea sa constantă este ludică şi jubilatorie. Din acest tip de obseravţie şi de angajare în real decurge, cu un firesc desăvîrşit, cea de-a doua calitate majoră a artei sale, şi anume abordarea şi dinamica limbajului, forţa expresivă şi marca stilistică. Prin temperament, dar şi prin gestul imediat, Tia Peltz este o natură expresionistă, volubilă şi cu o permanentă voluptate a exagerării semnificative, a accentuării persuasive. Din pricina acestei relaţii mereu proaspete cu lumea din afară, desenele ei par de o spontaneitate nereprimată şi realizate cu o viteză debordantă. Dacă nu ar exista variantele, reluările, analiza multiplă a anumitor subiecte, totul ar părea făcut mai curînd dintr-un reflex vital decît în spaţiul unei deliberări culturale. Şi, pînă la un punct, aşa şi este. Dar ceea ce se manifestă debordant, cu o enormă vitalitate, irepresibilă în faţa oricărei încetineli dubitative, este gîndirea artistei, aceea care procesează instantaneu acuitatea privirii şi îi imprimă gestului întreaga energie astfel economisită. Chiar şi în reveniri, vitalitatea exprimării nu are nimic de suferit, iar voluptatea spontaneităţii rămîne întreagă. Dar ceea ce contează aici nu este timpul de execuţie, ci coordonarea ireproşabilă a ideii cu gestul.

Înţelegerea artei şi a lumii Tiei Peltz de aici ar trebui să pornească, iar faptul că prezenţa ei în spaţiul public este din ce în ce mai solidă şi mai coerentă dovedeşte fără dubii că procesul de recuperare a început şi că posteritatea artistei intră acum într-o altă vîrstă.