După 1953, odată cu moartea lui Stalin, în ceea ce era atunci Uniunea Sovietică s‑a iscat dacă nu un vânt, cel puţin o adiere de libertate, manifestată, fireşte, şi în literatură. Debutând, ca poet, cu câţiva ani mai devreme faţă de acest dezgheţ ideologic, tânărul poet Evgheni Evtuşenko a fost printre primii - şi printre cei mai înzestraţi - purtători de drapel ai acestei noi libertăţi.

Personalitatea lui senzuală şi lirică, avidă de viaţă, rezonantă la limbă şi la existenţă autonomă, cu o per­cepţie acută a cotidianului postbelic, sisific trăit de cea pe care o numeşte "skorbnaya russkaya jenscina", adică "femeia rusă în tristeţea ei îndoliată", submina orice ortodoxie politică. Fapt sesizat de îndată de un tineret care distingea autenticitatea sentimentului, dincolo de ideologie.